Imaginea reprezintă una dintre cele mai strălucitoare supernove din ultimii ani și a fost înregistrată într-o galaxie de tip Vârtej (Whirlpool – M51). O supernovă similară a fost înregistrată în cursul anului 2005, și în cursul anului 1994. Fotografia de mai sus reprezintă două imagini luate cu un telescop mic: una pe 30 mai unde nu se vedea încă supernova, și una pe 2 iunie aceasta fiind prima imagine în care a fost raportată supernova.
Caracteristicile supernovelor:
• au masa foarte mare ( de patru până la opt ori masa Soarelui);
• pot fi văzute de pe Pământ la lumina zilei, cu ochiul liber, deoarece împrăştie materie stelară în spaţiu ca urmare a exploziei violente ce se produce când presiunea în interiorul stelei devine uriaşă;
• în regiunea lor centrală, la 600 de milioane de kelvin carbonul generează nuclee de neon şi magneziu;
• explozia foarte puternică a supernovelor duce la scindarea nucleelor în fragmente care pot fuziona formând nuclee mai grele decât fierul (argint, aur, uraniu).
TIPURI DE SUPERNOVE:
Supernovă de tip Ia
O supernovă de tip Ia este o subcategorie de stele variabile cataclismice rezultată din explozia violentă a unei pitice albe. O pitică albă este restul unei stele care și-a încheiat ciclul normal de viață și a încetat să mai întrețină fuziune nucleară. Piticile albe de tipul cel mai comun, carbon-oxigen, sunt capabile de a mai întreține unele reacții de fuziune ce eliberează o cantitate mare de energie, cu condiția ca temperatura lor să crească suficient de mult.
Din punct de vedere fizic, piticele albe cu viteză redusă de rotație sunt limitate la mase mai reduse decât limita Chandrasekhar de aproximativ 1,38 mase solare. Aceasta este masa maximă ce poate fi suportată de presiunea de degenerare electronică. Dincolo de această limită, piticele albe își încep colapsul gravitațional. Dacă o pitică albă adună prin acreție masă de la o stea-companion într-un sistem binar, se crede că miezul său își atinge temperatura de declanșare a fuziunii carbonului. Dacă pitica albă se unește cu o altă stea (eveniment foarte rar), ea depășește imediat limita și începe colapsul, crescând din nou temperatura peste punctul de declanșare a fuziunii nucleare. În câteva secunde de la inițierea fuziunii nucleare, o porțiune substanțială de materie din pitica albă intră într-un proces cu reacție pozitivă, prin care temperatura crește și mai mult, eliberând suficientă energie (1–2 × 1044 jouli) pentru a desface stele conducând la explozia unei supernove.
Această categorie de supernoveproduce luminozitate maximă constantă din cauza uniformității masei piticelor albe care explodează prin mecanismul de acreție. Stabilitatea acestei valori permite acestor explozii să fie utile ca reper pentru măsurarea distanței până la galaxiile lor deoarece magnitudinea vizuală a supernovelor de acest tip depinde mai ales de distanță.
Supernovă de tip II
O supernova de tip II aparține unei subcategorii de stele variabile cataclismice cunoscute sub denumirea de supernove cu colaps al miezului, ce rezultă din prăbușirea internă și explozia violentă a unei stele masive. Prezența hidrogenului în spectrul său este cea care distinge o supernovă de tip II de alte clase de supernove. O stea trebuie să aibă o masă de cel puțin 9 ori mai mare decât cea a Soarelui pentru a suferi acest tip de colaps.
Stelele masive generează energie prin fuziunea nucleară a elementelor. Spre deosebire de Soare, aceste stele posedă masa necesară pentru a fuziona elemente cu masă atomică mai mare decât hidrogenul și heliul. Steaua evoluează pentru a favoriza fuziunea acestor elemente de masă mare, în permanentă acumulare, până când, în cele din urmă, se formează un miez de fier. Fuziunea nucleară a fierului nu produce energie suficientă pentru a susține steaua, și astfel miezul devine o masă inertă susținută doar de presiunea de degenerare a electronilor. Această presiune se creează atunci când orice compresie suplimentară a stelei ar obliga electronii să ocupe aceeași stare cuantică, ceea ce nu este posibil pentru acest tip de particulă.
Când masa miezului de fier depășește 1,44 mase solare (limita Chandrasekhar), se declanșează o implozie. Miezul se contractă rapid sub presiune, încălzindu-se, ceea ce duce la accelerarea reacțiilor nucleare din care rezultă formarea de neutroni și neutrini. Colapsul este blocat de forțele pe distanțe mici ce acționează între acești neutroni, ceea ce face forța imploziei să se îndrepte spre exterior. Energia acestei unde de șoc în expansiune este suficientă pentru a detașa materialul stelar din jurul miezului.
